Sensul Directiei

Cei care ma cunosc si au iesit cu mine in oras sau au mers cu mine undeva au invatat un frustrant singur lucru: nu am avut,nu am si nu voi avea un sens al directiei. De ce? Sincer nu cred ca sunt incapabila sa ma orientez (desi asta e inca sub dezbatere) motivul este simplu: sunt cu capul in nori. De fiecare data cand ma duc undeva nou cu cineva sunt mult prea entuzismata de aventura; vorbesc, gesticulez, meditez si nici macar nu arunc un ochi drumului pentru ca nu imi place sa mimez interesul. Inainte sa vin in America am avut o revelatie si anume ca fusesem in aeroport numai acompaniata de o alta persoana, nu fusesem niciodata singura in aeroport... mi-am dat seama ca persoana respectiva se orienta in timp ce eu debitam si parlamentam. Cu inima mai mica decat deobicei m-am dus anul trecut la aeroport, am schimbat in Praga, am dat directii unor babutze si am ajuns intr-o bucata la JFK. Si stiu ca acum Mama ar zice: "vezi ca se poate". Da mama stiu...si totusi presupun ca nu imi place responsabilitatea.
Recent am fost sa alerg la ocean...aicilea aproape de casa. Toate bune si frumoase, m-am trezit dimineata si matusa mea m-a lasat la ocean pentru ca tot pleca la servici. Cand am iesit din masina mi-a zis si citez: "cand te intorci te duci pana in capat de tot si apoi dreapta" am dat din cap fara sa procesez niciun cuvant si entuziasmata de abilitatea mea de a ma trezi la 6 fara sa fiu nemultumita de nedreptatea vietii am alergat...dupa o perioada de timp a venit vremea sa ma duc acasa...ce a urmat a fost o aventura. Nu stiu daca stiati, adica probabil ca nu, din moment ce eu am fost uimita...dar toate casele in America arata la fel...jur bleo, maro sau albe, cu garaj si o curte mica. M-am invartit pe niste stradute obscure in speranta ca inspiratia divina avea sa ma loveasca si as fi nimerit drumul dar fara prea mare succes.
Am uitat sa mentionez ca matusa mea mi-a mai dat un sfat inainte sa ma lase in lumea caselor facute la indigo: "daca te incurci suna-ma", lucru pe care l-as fi facut cu pasiune daca nu in obsesia mea pentru alergat si integrarea mea in randul americanilor "cool" care alearga nu mi-as fi lasat telefonul acasa. N-am intrat in panica nici dupa ce ma plimbam pe o strada intunecata si trecusera 45 de minute de cand se terminase sesiunea mea de alergat. Intr-un final am decis ca nu mai merge, m-am intors la ocean (da am stiut sa ma intorc pentru ca acum eram sa zicem...un pic mai atenta :)) ) si de acolo am luat-o pe drumul opus...dupa multe multe multe minute am cedat nervos si eram decisa sa intreb pe cineva cum ies la sosea....cand deodata raiul a coborat pe pamant iar eu am avut o revelatie nemaipomenita manifestata de mine in acel moment prin: "ahaaaaaa evident" in fata mea...era soseaua:| no comment...am ajuns acasa o ora si 30 de minute mai tarziu decat ar fi trebuit dar nu mi-a parut rau....mai mult am mers pe jos decat am alergat dar ce conta a fost ca a doua zi am ajuns la ocean si inapoi intr-o clipita fara sa ma ametesc, desi la un moment dat am gasit o casa veche rau si mintea mea a produs un filmulet de cateva secunde in care in acea casa traiau doamne cu rochii lungi si servitoare si acolo la usa aia mica crapata venea iubitul fetei stapanilor si acolo unde cresc trandafirii s-au...dar gandurile mi-au fost intrerupte de un claxon si un american care se uita ciudat la mine ca si cum nu as fi fost o alergatoare demna...auzi tupeu...daca ar stii el ca eu ma uitam la Gabi Szabo cand eram mica...

UPDATE: de azi intr-o luna fix voi fi din nou in aeroport...singura...dar macar nu mai schimb la praga lol