Stereotipuri sau rasism?

Ieri am fost la Biserica Ortodoxa Romana la un picnic in "familie", ziceau afisele lipite pe usa bisericii. Si in timp ce lumea se agita pe langa mici, frigarui, sarmale si fasole ( da stiu si eu am fost surprinsa de intreg conceptul gratar--sarmale, da ma rog nu comentez)eu am stat si am observat ce se intampla in jur.
In timp ce romanul a format o coaaaaada luuunga la mici (pentru ca doar suntem experti la cozi)in fata mea la o masa, doua femei in varsta vorbeau:
"Ai vazut draga aia a lui Albulescu (numele in acest post sunt pur fictionale) a venit... Tz tz tz" si dadeau amandoua din cap dezaprobator.
In timp ce eu incercam sa gasesc un motiv pentru care cuiva ar trebui sa ii fie rusine ca vine in Casa Domnnului, ele au elucidat misterul.
"Saraca de ea, a muncit o viata intreaga si baiatul ei a luat o portoricana."
Ma scarpin la ochi si in urechi si ma uit la ele dar ele continua sa ma surprinda:
"Eh asta e draga, bine ca nu a luat ca ala a lui Popescu o neagra sau mai stiu eu o mexicana si n-a facut inca copii cu ea."
In timp ce eu decideam daca sa ingrijorez de lipsa unora de toleranta sau sa ma amuz, la o alta masa aceiasi conversatie:
"...da mah ala a luat una din... cum naiba ii zice...Peru asa...o peruanca si aia l-a uscat de bani, da pe urma i-a venit mintea la cap si a lasat-o"
"e si ce daca mah, ce alea din Peru nu sunt tot femei?"
"Ba da....sigur, corect nimeni nu e perfect"
"Da asa e"
Apoi discutia a luat ruta tolerantei superficiale si au ajuns la un acord: fiecare padure are uscaturile ei si ca nu trebuie sa fim rai. Involuntar eram atrasa de logica lor, de la toleranta superficiala am ajuns la:
"da...ma rog...daca ei vor sa se casatoreasca cu alte nationalitati nu ai ce sa le faci..." si in tonul vocii lor s-a simtit un mare regret.
Intr-un fel ii inteleg, vor pe cineva care sa vorbeasca limba lor, sa fie la fel ca ei si sa simta ca ii cunosc, mai ales intr-o lume straina cum e America. E aceiasi problema pe care o au machedonii cu romanii si romanii cu rromi si tot asa. Nu stim cum e persoana dar pur si simplu nu o vrem, pentru ca nu e la fel ca noi. Cu gandul asta m-am intors la o alta masa unde se vorbea despre femeile din Puerto Rico ca fiind mai escroace decat alea din Mexic.
Cel mai probabil ca pana la sfarsitul facultatii o sa reusesc sa am un mod de a clasifica femeile vorbtoare de limba spaniola pe o scara a escrocheriei... pana atunci imi vor petrece timpul fiind socata.

Ca un facut

Unele lucruri despre mine se schimba ca urmare a cresterii mele ca om pe aceasta planeta minunata. Dar aparent altele nu...pentru cei cativa care au citit un post mai vechi despre puterile mele supernaturale vreau sa va spun ca incep sa ma gandesc daca nu cumva sunt blestemata. Nu in sensul de "prafu sa se aleaga de mine" sau "sa dea Domnul sa-mi cada mana stanga" ci in sensul ca ma simt ca un personaj din Familia Adams. Nu stiu daca va uitati cand erati mici, dar era un personaj care avea deasupra lui un nor si tot timpul ploua, chiar daca afara era frumos pe el il ploua.
Ma simt ca personajul asta de fiecare data cand ma duc in New York City. Aseara a fost minunat pana tarziu (pentru ca insomniile mele m-au tinut treaza pana la 3) iar azi de dimineata cand m-am trezit afara ploua...si cand zic ploua vreau sa zic tunete, fulgere, o galeata de apa pe metru, vant si intunecat de parca e Halloween in mijlocul lui Iunie. Si fiindca azi ploua in halul asta, si tinand cont ca ieri a fost frumos, ca maine e frumos, ghiciti unde trebuie sa ajung eu azi? dap...la NY
p.s. abia astept aventura cu trenul wooohooo

Update: Tin sa zic ca desi a plouat mai toata ziua, am reusit sa ma bucur de maxim 25 de minute de soare in NY si am fost multumita si ca surprinzator nu am avut parte de nimic "interesant" in tren

Sensul Directiei

Cei care ma cunosc si au iesit cu mine in oras sau au mers cu mine undeva au invatat un frustrant singur lucru: nu am avut,nu am si nu voi avea un sens al directiei. De ce? Sincer nu cred ca sunt incapabila sa ma orientez (desi asta e inca sub dezbatere) motivul este simplu: sunt cu capul in nori. De fiecare data cand ma duc undeva nou cu cineva sunt mult prea entuzismata de aventura; vorbesc, gesticulez, meditez si nici macar nu arunc un ochi drumului pentru ca nu imi place sa mimez interesul. Inainte sa vin in America am avut o revelatie si anume ca fusesem in aeroport numai acompaniata de o alta persoana, nu fusesem niciodata singura in aeroport... mi-am dat seama ca persoana respectiva se orienta in timp ce eu debitam si parlamentam. Cu inima mai mica decat deobicei m-am dus anul trecut la aeroport, am schimbat in Praga, am dat directii unor babutze si am ajuns intr-o bucata la JFK. Si stiu ca acum Mama ar zice: "vezi ca se poate". Da mama stiu...si totusi presupun ca nu imi place responsabilitatea.
Recent am fost sa alerg la ocean...aicilea aproape de casa. Toate bune si frumoase, m-am trezit dimineata si matusa mea m-a lasat la ocean pentru ca tot pleca la servici. Cand am iesit din masina mi-a zis si citez: "cand te intorci te duci pana in capat de tot si apoi dreapta" am dat din cap fara sa procesez niciun cuvant si entuziasmata de abilitatea mea de a ma trezi la 6 fara sa fiu nemultumita de nedreptatea vietii am alergat...dupa o perioada de timp a venit vremea sa ma duc acasa...ce a urmat a fost o aventura. Nu stiu daca stiati, adica probabil ca nu, din moment ce eu am fost uimita...dar toate casele in America arata la fel...jur bleo, maro sau albe, cu garaj si o curte mica. M-am invartit pe niste stradute obscure in speranta ca inspiratia divina avea sa ma loveasca si as fi nimerit drumul dar fara prea mare succes.
Am uitat sa mentionez ca matusa mea mi-a mai dat un sfat inainte sa ma lase in lumea caselor facute la indigo: "daca te incurci suna-ma", lucru pe care l-as fi facut cu pasiune daca nu in obsesia mea pentru alergat si integrarea mea in randul americanilor "cool" care alearga nu mi-as fi lasat telefonul acasa. N-am intrat in panica nici dupa ce ma plimbam pe o strada intunecata si trecusera 45 de minute de cand se terminase sesiunea mea de alergat. Intr-un final am decis ca nu mai merge, m-am intors la ocean (da am stiut sa ma intorc pentru ca acum eram sa zicem...un pic mai atenta :)) ) si de acolo am luat-o pe drumul opus...dupa multe multe multe minute am cedat nervos si eram decisa sa intreb pe cineva cum ies la sosea....cand deodata raiul a coborat pe pamant iar eu am avut o revelatie nemaipomenita manifestata de mine in acel moment prin: "ahaaaaaa evident" in fata mea...era soseaua:| no comment...am ajuns acasa o ora si 30 de minute mai tarziu decat ar fi trebuit dar nu mi-a parut rau....mai mult am mers pe jos decat am alergat dar ce conta a fost ca a doua zi am ajuns la ocean si inapoi intr-o clipita fara sa ma ametesc, desi la un moment dat am gasit o casa veche rau si mintea mea a produs un filmulet de cateva secunde in care in acea casa traiau doamne cu rochii lungi si servitoare si acolo la usa aia mica crapata venea iubitul fetei stapanilor si acolo unde cresc trandafirii s-au...dar gandurile mi-au fost intrerupte de un claxon si un american care se uita ciudat la mine ca si cum nu as fi fost o alergatoare demna...auzi tupeu...daca ar stii el ca eu ma uitam la Gabi Szabo cand eram mica...

UPDATE: de azi intr-o luna fix voi fi din nou in aeroport...singura...dar macar nu mai schimb la praga lol